Actiunile rusesti din Peninsula Crimeea si acum cele din estul Ucrainei au scos la iveala o serie de slabiciuni si de vulnerabilitati care, desi la nivelul decizional al statelor vest-europene erau cunoscute, au ramas neatinse ani la randul. Data fiind aceasta situatie nu trebuie sa ne mire incapacitatea Vestului – cu precadere a Uniunii Europene – in a da un raspuns ferm Rusiei. Cum era de asteptat, inca de la inceputul crizei din Ucraina atentia s-a indreptat catre NATO si Uniunea Europeana, de la care asteptarile opiniei publice erau destul de mari. Nici una, nici alta nu aveau insa posibilitatea tangibila de a raspunde Rusiei pe masura intr-un timp scurt.
Lasand la o parte retorica, raspunsul Uniunii Europene a fost cel putin modest, si era de asteptat sa fie asa datorita diviziunilor continentului european. Elitele politice europene sunt in continuare prizoniere spatiului geografic pe care-l ocupa, punand in continuare interesul national deasupra celui comunitar, astfel ca din asa-zisa politica externa si de securitate comuna nu putea rezulta decat o serie de sanctiuni plapande, cu valoare mai mult simbolica. Tarile Baltice si Polonia au propus o pozitie mai ferma in fata Rusiei, insa din nou s-au lovit de opozitia tarilor din Vest in frunte cu Germania. Interesant este ca in timp ce Rusiei ii erau impuse sanctiuni, simultan – si in secret – actiunile unor membrii ai Uniunii nu erau doar contradictorii retoricii oficiale, ba chiar ar putea fi caracterizate ca dea dreptul iresponsabile. Faptul ca in perioada decembrie-aprilie Germania si-a continuat negocierile economico-militare cu Rusia dupa principiul “Bussines as usual” este poate cel mai graitor exemplu in acest sens. La sfarsitul lui martie directorul companiei Siemens s-a deplasat la Moscova pentru a se intalni personal cu Vladimir Putin cu scopul de a obtine mai multe contracte. Siemens construieste deja locomotive pentru Caile Ferate Ruse, insa nemtii vor sa se asigure ca pot profita in continuare de pe urma dorintei rusilor de a-si moderniza si extinde reteaua de cai ferate veche de decenii, prin de exemplu construirea unor cai ferate de mare viteza catre unele dintre fostele republici sovietice. De asemenea, la inceputul lui aprilie tot Siemens a anuntat ca va sustine conductei South Stream prin acordarea de sisteme electronice. Asta in conditiile in care oricum unul dintre proprietarii conductei South-Stream este compania germana Wintershall, care undeva in a doua jumatate a anului urmeaza sa faca o intelegere cu Gazprom in urma careia rusii ar urma sa primeasca o cota-parte mai mare din stocul de gaz natural german, iar Wintershall ar urma sa primeasca o cota-parte din rezervele energetice rusesti.
Nici in estul Europei nu exista un consens vis-a-vis de Rusia. Cand Germania si Italia amenintau cu suspendarea planurilor de construire a conductei South Stream, Bulgaria sustinea public utilitatea planului, iar Austria si-a reinoit interesul fata de proiect. Real vorbind este putin probabil ca amenintarile Germaniei si Italiei sa fie mai mult decat pura retorica intrucat ele ar fi probabil cele mai mar beneficiare ale proiectului. Concluzia ar fi ca pe fond nu trebuie sa ne ingrijoreze doar nivelul dependentei energetice al Europei fata de Rusia si doar afacerile deja facute, ci si faptul ca in un numar mare al tarilor central si vest Europene sunt dispuse sa-si continue afacerile cu Rusia si in viitor. Iar acest lucru este cu atat mai surprinzator cu cat Rusia din 2005 pana acum a dovedit de mai multe ori ca nu este nici un partener economic de incredere si cu atat mai putin un partener de nadejde pe probleme de securitate militara si informationala. Data fiind aceasta situatie ne putem astepta ca in continuare raspunsul Uniunii Europene sa fie la fel de slab ca si pana acum, iar atitudinea ei la fel de conciliatoare.
In ce priveste NATO, situatia nu este cu mult mai simpla. Dupa prabusirea URSS-ului Alianta a devenit treptat tot mai fragmentata din punct de vedere decizional in mare parte din aceleasi motive care impedica si Uniunea Europeana sa aiba cu adevarat o politica externa si de securitate comuna. Ce-i drept este insa ca diferentele de opinie dintre statele membre NATO nu au un impact atat de profund asupra capacitatii ei decizionale, in principal din cauza faptului ca este dominata de Statele Unite. Cu toate acestea NATO nu ar putea sa intervina in Ucraina pentru simplul fapt ca nici Statele Unite si nici ceilalti membrii ai Aliantei nu au dezvoltat planuri de reactie pentru astfel de situatii. Prin urmare, se limiteaza la “diplomatie de criza”.
