Sincer, nu este doar o întrebare retorică: cine mai creditează în România?
În finanțe se spune că banii sunt sângele economiei. Când finanțarea circulă greu, investițiile încetinesc, firmele se dezvoltă mai lent, iar consumul și proiectele mari sunt amânate. Întrebarea importantă rămâne aceeași: cine pune, de fapt, banii la lucru?
Cine finanțează economia
În linii mari, există două surse clasice de finanțare: băncile și investitorii privați. În România, băncile au rămas mult timp principalii creditori ai economiei. Ele au susținut cea mai mare parte a creditării, inclusiv în anii de creștere puternică din perioada 2003-2008.
Atunci s-a mers însă și în extreme. „Creditul pentru orice” a alimentat consumul și expansiunea, dar a lăsat în urmă și multe credite acordate prea ușor. Afirmația din articolul original despre rata foarte mare a creditelor neperformante era corectă pentru perioada de după criza financiară, dar nu mai descrie fidel prezentul. Între timp, sistemul bancar și-a curățat bilanțurile, iar ponderea creditelor neperformante a scăzut mult față de nivelurile din urmă cu un deceniu.
Băncile încă au rolul principal, dar creditarea este mai prudentă
Dacă în anii de după criză băncile erau mult mai reticente, astăzi imaginea este mai nuanțată. Sectorul bancar continuă să finanțeze populația, companiile și statul, însă într-un cadru mai strict de risc, cu reguli de capital și prudență mai dure decât în trecut.
Problema României nu mai este atât că „nu se dă deloc credit”, ci mai ales că intermedierea financiară rămâne redusă comparativ cu multe economii europene. Cu alte cuvinte, creditul ca procent din PIB este în continuare relativ mic, iar economia se bazează mai puțin pe finanțare bancară decât arată potențialul ei.
Așadar, ideea de fond rămâne valabilă: băncile contează enorm, dar nu pot susține singure toată nevoia de finanțare a economiei. În plus, costul creditului, dobânzile, cerințele de garanții și gradul de îndatorare admis influențează direct cât de ușor ajung banii la firme și la populație.
Cealaltă sursă: piața de capital
Ceilalți creditori din economie sunt investitorii privați, adică piața de capital. În România există Bursa de Valori, unde se tranzacționează acțiuni și obligațiuni. În mod normal, bursa ar trebui să facă legătura între cei care au capital disponibil și companiile care au nevoie de bani pentru investiții, dezvoltare și extindere.
Articolul original surprindea bine o problemă reală: lipsa culturii investiționale și a încrederii. Situația s-a mai schimbat între timp. Bursa de Valori București este mai vizibilă decât era în trecut, are mai mulți investitori individuali, mai multe listări de obligațiuni și un rol mai clar în finanțarea unor companii. Totuși, piața de capital din România rămâne mică în raport cu economia și mult sub nivelul piețelor dezvoltate.
Percepția că bursa este doar un „cazinou” nu ajută. În realitate, piața de capital poate fi un mecanism util de finanțare și investiție, dar funcționează bine doar atunci când există transparență, companii solide, reguli clare și investitori care înțeleg riscul.
Valoarea totală a companiilor listate se numește capitalizare bursieră. Raportată la PIB, aceasta rămâne un indicator util pentru a vedea cât de importantă este bursa într-o economie. Chiar dacă piața locală a crescut față de perioada în care a fost scris articolul, România nu a ajuns încă la un nivel la care bursa să poată substitui finanțarea bancară la scară largă.
Cine mai finanțează, de fapt, economia românească
Dacă reformulăm întrebarea de la început, răspunsul corect astăzi este că România este finanțată din mai multe surse, nu doar din două:
- băncile, care rămân principalul canal de creditare;
- piața de capital, încă modestă, dar mai activă decât în trecut;
- fondurile europene, care au devenit o sursă majoră pentru investiții publice și private;
- instituțiile financiare internaționale și băncile de dezvoltare, implicate în proiecte mari și în programe de sprijin;
- statul român, prin cheltuieli publice, garanții, programe de sprijin și investiții.
De fapt, una dintre cele mai importante schimbări față de momentul în care a fost publicat articolul este aceasta: statul și fondurile europene au ajuns să joace un rol mult mai mare în finanțarea economiei decât părea atunci. Pentru infrastructură, energie, digitalizare sau investiții locale, aceste surse sunt esențiale.
Problema reală nu este lipsa totală a banilor, ci cum ajung ei în economie
România nu este într-o situație în care nimeni nu mai creditează pe nimeni. Mai corect este să spunem că finanțarea există, dar este distribuită inegal, costă diferit în funcție de context și ajunge mai greu la unele categorii de firme, în special la cele mici, slab capitalizate sau cu istoric financiar fragil.
De aici apare și impresia persistentă că „nu sunt bani”. De multe ori, banii există, dar nu ajung ușor acolo unde riscul este mare, garanțiile sunt puține sau modelele de afaceri sunt insuficient de solide.
Întrebarea rămâne actuală
Bun, deci băncile încă mai creditează, mai prudent decât înainte; bursa există și contează mai mult decât în urmă cu un deceniu, dar încă nu suficient; iar statul și fondurile europene au un rol tot mai mare. Așadar, întrebarea „cine mai creditează România?” rămâne legitimă, doar că răspunsul de astăzi este mai complex decât atunci.
Economia românească este finanțată în continuare, dar depinde prea mult de câteva canale și prea puțin de o piață de capital profundă și de un sector privat suficient de bine capitalizat.
PS
Mai există o entitate care, deși nu este creditor în sensul clasic al cuvântului, pune în joc foarte mulți bani: statul român. Observația din textul original rămâne relevantă, chiar dacă contextul electoral de atunci a trecut. Când statul cheltuiește mult, investește, garantează sau atrage fonduri europene, impactul asupra economiei este major.
Radu Ciofu
