Introducere
In urma unei experiente istorice indelungate, incepand cu Imperiul Persan sau cu Imperiul Roman si terminand cu Imperiul Britanic si cel American, criteriile pentru a deveni o superputere la nivel mondial au devenit treptat inradacinate in mintile elitelor politice conducatoare, inclusiv in cea a Chinei. Desigur, capacitatile economice, conditiile politice si puterea militara au importanta lor, dar ele nu garanteaza neaparat accesul unui stat la rangul de superputere. Un stat poate fi un important centru industrial sau poate avea o putere militara imensa, asa cum au avut Germania si Japonia la începutul celui de al Doilea Razboi Mondial. Dar erau ele si superputeri mondiale? Cu siguranta nu. Si numai dupa ce s-au aliat au fost ele capabile sa influenteze evenimentele la scara globala. In nenumarate cazuri, istoria a demonstrat ca tari cu armate, administratii sau economii mai eficiente pot fi depasite de state mult mai putin avansate în oricare – sau din toate – dintre aceste ramuri, dar care beneficiaza de o situatie geografica mai favorabila. Germania si Rusia sunt, probabil, cele mai bune exemple in acest sens. In prezent, China se afla intr-o situatie similara. In cazul sau, geografiaAsiei de Est si a Asiei de Sud-Est este foarte dezavantajoasa, factor care o va impiedica sa-si duca pana la capat ambitiile sale globale pentru urmatorii ani, daca nu chiar decenii.
Conceptul din secolul al 19-lea de “putere maritima” enuntat de catre Alfred Thayer Mahan, chiar daca nu era o noutate in momentul aparitiei sale, a fost dovedit a fi correct si atunci, cat si acum, iar China nu face exceptie de la regula. Controlul marilor permite proiectia de putere la nivel global si, in acest caz, vorbim despre “hard power”. A fost nevoie de peste 100 de ani de umilinte succesive venite din partea Marilor Puteri europene, a Japoniei Imperiale si a Statelor Unite pentru ca intr-un final sa inteleaga si chinezii acest lucru. Din necesitatea de a-si asigura propria securitate dar si rutele sale comerciale, chinezii sunt obligati sa se inscrie pe drumul de a deveni un jucator global, la fel ca britanicii si americanii inaintea lor. De acest lucru ar putea depinde insasi supravietuirea Partidului, deoarece in cele din urma, sustenabilitatea economiei sale depinde de resurse externe, in special de cele din Africa si Orientul Mijlociu. Pentru moment, liniile comerciale chineze nu sunt protejate de catre nave chineze, ci de navele americane, situatie care adanceste si mai mult dependenta Chinei fata de S.U.A. Exista multe motive care stau la baza acestei situatii, cum ar fi de exemplu, lipsa unui sistem global de aliante sau incapacitatea de a proiecta putere oriunde pe glob sau chiar configuratia marinei sale, ale carei nave sunt proiectate si construite mai degraba pentru apararea tarmului, decat pentru a activa in ape adanci, aflate la distante mari. Desigur, toti acesti factor se leaga unul de celalalt si intr-o oarecare masura deriva unul din cealalalt. Dar ele, la randul lor au fost cauzate de geografie. Si in cazul Chinei doua conditii geografice sunt absolut imperative, daca is doreste intradevar sa devina un actor global: asigurarea propriei periferii maritime – si anume Marea Chinei de Est si Marea Chinei de Sud – si obtinerea unui coridor sigur la Oceanul Pacific. Bineinteles ca Partidul Comunist Chinez stie aceste lucruri si agresivitatea de care a dat dovada in ultimi ani in aceste spatii reflecta aceasta constientizare a situatiei.
Protejarea propriei periferii maritime este conditia prealabila fundamentala pentru realizarea deschiderii la Oceanul Pacific. Fara ea, flota americana si cele ale aliatilor sai vor fi intotdeauna in masura sa puna presiune directa pe porturile chineze insele, in orice moment, mai ales ca cea mai mare parte a fortelor navale chineze sunt concentrate in doar trei porturi: Qingdao in Marea Galbena, Dinghai in Marea Chinei de Est si Zhang Jiang in Marea Chinei de Sud.
Obinerea unui coridor sigur la Oceanul Pacific ar fi al doilea pas in drumul sau de a deveni o putere globala. Cu toate acestea, experienta Japoniei de dinainte si din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial a dovedit ca doar deschiderea la Oceanul Pacific nu este suficienta, ci este doar un inceput. China are nevoie de el, in scopul de a-si asigura siguranta coastei, in scopul de a-si consolida pozitia la nivel regional si in cele din urma pentru a incepe creearea unui sistem global de aliante – dupa modelul american si britanic -, lucru care, la randul sau, ar putea dura zeci de ani pentru a fi realizat. Dar, asa cum am mentionat mai sus, un impediment major sta in calea acestui obiectiv: geografia, mai exact bariera naturala din Marea Chinei de Sud si Marea Chinei de Est.
“Marele Zid” maritim al Asiei de Sud-Est
Modul in care insulele din Marea Chinei de Sud si Marea Chinei de Est sunt pozitionate formeaza o veritabila bariera naturala care blocheaza orice iesire posibila la Oceanul Pacific, in toate directiile. Aceasta bariera este compusa din arhipelagul Filipinez, Sumatra, Java, Indochina, Borneo, Taiwan, arhipelagul japonez si o serie de insule mai mici, cum ar fi Insulele Senkaku/Diaoyu, Insulele Ryukyu, Insulele Xisha/Paracel, Insula Pratas si Insulele Nansha/Spratly. Unele dintre aceste insule sunt foarte apropiate unele de celalalte sau de continent, formand stramtori care impiedica navele militare chineze in a intra in Oceanul Pacific nedetectate.
In mod similar, Stramtoarea Tsushima, care se afla intre Coreea de Sud si Japonia, blocheaza accesul Chinei la Marea Japoniei, in timp ce Stramtoarea Luzon, situata intre Taiwan si Insula Luzon, blocheaza iesirea la Oceanul Pacific din Marea Chinei de Sud. Mai mult decat atat, Insulele Ryukyu blocheaza iesirea la Pacific din Marea Chinei de Est. Mai la sud, problema strategica este chiar mai mare, deoarece densitatea crescuta de insule si dimensiunile unora dintre ele – de exemplu, Java sau Sumatra – limiteaza spatiul de manevra în mod semnificativ. In mod evident, doar aceasta bariera naturala ofera putina protectie, dar la impedimentul geografic trebuie adaugat si cel militar, mai exact flotele tarilor din regiune si mai important, a Saptea Flota americana.
Astfel, într-un scenariu de o flota chinez încearca sa treaca printr-unul dintre aceste puncte pe o directie est-vest, ar trebui sa ia în considerare posibilitatea de a veni fata în fata cu a Saptea Flota americana, cu flota japoneza si foarte posibil, cu navele tarilor din regiune care sunt ostile sau neîncrezatoare fata de China. In mod evident, o astfel de opozitie ar fi imposibila pentru o flota compusa în principal din nave mici si mijlocii, cu o tehnologie inferioara celei japoneze si americane.
Concluzie
Aceasta bariera naturala va impiedica pentru mult timp China in a-si asigura rutele comerciale, zona maritima periferica si in a-si creea un coridor sigur catre Oceanul Pacific. La randul lui, acest lucru o va impedica in a ameninta serios superioritatea americana in regiune. Acest lucru va fi posibil, insa numai in anumite limite, care vor fi atat auto-impuse, cat si impuse cu forta de catre forte externe. Si in timp ce puterile din afara vor încerca sa tina China in propria-i sfera, chinezii vor incerca sa iasa din ea, transformand astfel Marea Chinei de Est si Peninsula Coreeana in campuri de lupta intre China si Japonia si Marea Chinei de Sud intr-un camp de lupta intre China si Filipine, Indonezia, Vietnam, Malaezia si Brunei, sustinute cel mai probabil de Statele Unite…tacit sau nu.
Acest lucru nu inseamna ca intre China si Statele Unite si/sau oricare dintre aliatii sai va izbucni un razboi, in cautare de spatiu, ci mai degraba ca starea actuala de fapt impedica practic China in a deveni o amenintare navala de la bun inceput, prin faptul ca face clar ca, daca un astfel de spatiu este cautat pentru, se poate ajunge la un conflict, intr-o forma sau alta.
